Copilul meu,
Erai micuţ şi mă plimbam cu tine-n parc,
Şi te lăsam ca să te joci în propriul ţarc.
Erai micuţ şi gângureai, dar de odată,
Tu singur ai rostit cuvântul, TATĂ,
Şi lacrimile încet pe faţă mi-au căzut,
Când primul tău cuvânt din viaţă, tată ai spus.
Te-am luat în braţe, atunci te-am sărutat,
Şi faţa încet spre cer mi-am îndreptat.
Am plans şi m-am rugat la bunul Dumnezeu,
Să te ferească în lume de tot ce este rău.
Şi să fi tu bun şi sănătos la minte,
Să ai respect mereu faţă de al tău părinte.
Dar iată anii repede şi fuga au trecut,
Şi falnic ca un brad tu ai crescut.
De mult de acasă chiar dacă am plecat,
Pe tine eu copilul meu nu te-am uitat.
De câte ori eu am dorit ca să – ţi vorbesc,
Ai refuzat, făcând un gest ne omenesc.
Ai ascultat probabil doar de propria mamă,
Şi n-ai dorit cuvântul meu să-i iei în seamă.
Să ştii copilul meu că-s sănătos şi mă simt bine,
Dar va veni şi ziua-n care ai să vii plângând la mine.
Şi soarele pe cer vă răsării atunci se pare,
Răpus de remuşcări tu singur ai să vii să-mi ceri iertare.
Şi-n viaţă totul se plăteşte, tu să nu uiţi băiatul meu,
Căci pentru fiecare dintre noi există câte-un Dumnezeu.
Şi va venii odată clipa , când vei avea copilul tău,
Atunci să te gândeşti la mine, că am suferit enorm şi eu.
Şi afară plouă, plouă într-una ne încetat,
Mă uit la poza ta acum cât te-ai schimbat.
Ai devenit acum matur, dar fără minte, tată.
dodorel62 - Severin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu